vineri, 2 decembrie 2011

Niste optiuni in viata...

Un copil crescut intr-o familie middle-class din Africa de Sud isi urmeaza pasiunea de a face fotografii privind evenimentele rasiale care se petrec in tara de bastina in timpul Apartheidului (anii 80-90). Fotografiile au un impact puternic asupra opiniei publice din tarile dezvoltate (care nu au mai avut conflicte majore de la sfarsitul razboiului din Vietnam), si treptat, fotograful castiga celebritate mondiala. Se muta la New York unde in scurt timp devine acaparat de viata in lumina reflectoarelor, si incepe sa abuzeze de droguri si bautura. Dupa cateva luni se sinucide inhaland monixid de carbon de la esapamentul masinii proprii
Un tanar recrut din armata incearca sa apere un bucatar de culoare intr-o tara “rasista’. Este imediat batut salbatic de confratii lui albi pentru indrazneala de a-i lua apararea unui negru. Traumatizat fiind, are o incercare nereusita de a se sinucide. Isi termina pana la urma stagiul militar, si devine fotograf. Avand pregatire militara, alege sa mearga in zonele de conflict de pe glob pentru a obtine fotografii impresionante. In 1993 face o fotografie care-i va aduce premiul Pulitzer. Totusi, controversele nascute de aceasta fotografie il imping la sinucidere, la 4 luni dupa obtinerea premiului.
Ambele relatari de mai sus se refera la aceeasi persoana – Kevin Carter. Fotografia care i-a adus premiul Pulitzer prezinta un copil care se taraste spre un centru de hrana al Natiunilor Unite in timpul foametei din Sudan. In spatele lui, un corb asteapta finalul inevitabil... (nu vreau sa fac o descriere mai explicita, fotografia o puteti vedea aici). Controversele s-au nascut in momentul in care Kevin Carter a recunoscut ca a plecat din acel loc imediat dupa ce a facut fotografia, si nu stie exact ce s-a intamplat cu copilul. O parte a opiniei publice a fost oripilata de faptul ca fotograful a avut timp sa-si potriveasca aparatul pentru a obtine unghiul perfect, insa nu a avut decenta si umanitatea de a ajuta acel copil.
Ceea ce incerc sa spun este ca in viata/cariera suntem pusi de multe ori in fata unor alegeri importante, aparent definitorii pentru parcursul ulterior. Fie bune sau rele, intr-o masura oarecare benefice sau paguboase, cred ca orice decizie cu care poti sa fi impacat este de preferat inaintea uneia care-ti poate aduce un avantaj personal, insa poate genera remuscari ulterioare. Orice satisfactie financiara, personala, parinteasca sau sportiva poate fi savurata si apreciata doar daca ai o constiinta curata si libera de presiuni.
Incerc sa recitesc acest post de fiecare data cand voi fi pus in situatia de a lua o decizie pe care o voi simti pe moment de importanta majora. Cred ca-mi va face mult mai usoara sarcina... Si nu va temeti, sunt mai multe cai de a obtine ceea ce va doriti. Mai important este sa poti sa te bucuri cat mai mult de ce ai obtinut.

vineri, 4 noiembrie 2011

un articol interesant

Am citit un articol care faca nota discordanta de majoritatea opiniilor privind o problema actuala. Sunt complet de acord cu textul articolului, pe principiul "what goes around, comes around", si as vrea ca atitudini gen Noi cei putini (si destepti) stim ce-i mai bine pentru voi cei multi (si prosti) sa dispara cat mai repede. Fiecare va deveni mai responsabil de actiunile pe care le face doar daca va plati pentru ele.
Iar daca discutam despre vinovatie, nu e clar cine e mai vinovat: cel care greseste in mod constant, sau cel care observa acest lucru insa incearca sa speculeze greselile pentru propriul beneficiu!

http://www.contributors.ro/dezbatere/democratia-intr-un-tomberon-de-gunoi/

joi, 3 noiembrie 2011

A Jecmani sa A Nu Jecmani

Aceasta este intrebarea...

Cum stabilesti preturile pentru serviciile ofertate? (OK, daca nu iti sufla in ceafa concurenta). Incerci sa exploatezi situatia in care se afla clientul tau, stabilindu-ti preturile in functie de "cat de tare-l arde" sau "cat are el de castigat dupa ce-mi fac eu treaba", sau incerci o abordare mai echilibrata, incercand sa pastrezi o oarecare egalitate intre sumele cerute de la caz la caz.
Sigur, pe principiul ca "De-aia facem business, ca sa generam profit", prima abordare ar fi probabil perfect justificabila de catre majoritatea managerilor. (acelasi lucru ar putea fi spus si asa: "Sa cautam o solutie win-win si pentru noi si pentru client").
Problema se pune in momentul in care ajung doi clienti de-ai tai, carora sa zicem ca le prestezi acelasi tip de serviciu, sa afle de discrepantele in cotatiile de pret.

Sigur, o anumita variatie a preturilor de accepta, dar care poate fi aceasta limita? Daca ar fi sa compar cu service-urile auto, as putea zice ca accept sa platesc de doua ori mai mult mergand la un service autorizat pentru revizia tehnica a masinii, decat pretul pe care l-as plati la un service mai prapadit. Ce castig? siguranta mea si a familiei mele in trafic. Poate fi ceva mai important decat atat?

Oricum, problema e mai complicata. Bani mai multi iti permit sa angajezi oameni mai buni, care fac servicii mai bune, care iti permit sa castigi mai multi bani, cu care iti perfectionezi mai departe serviciile, etc.

Sa speram totusi ca vom putea gasi acel echilibru prin care sa livram servicii de calitate, si sa nu fim pusi niciodata in situatia de a da niste explicatii puerile pentru sumele de bani solicitate

marți, 18 octombrie 2011

CEOi concediati! Vai mama lor!

Sa va dau doua exemple:


LEO Apotheker a fost CEO la HP (un gigant in industria IT, pentru cine nu stie) aproximativ 10 luni si jumatate. A fost concediat la 2 saptamani dupa ce a anuntat ca HP va renunta la divizia de calculatoare, va opri dezvoltarea propriei platforme de software pentru telefoane mobile, si va plati aproximativ 10 miliarde de dolari pentru  o companie de software cu o cifra de afaceri anuala de 1 miliard. In ziua in care a facut acele anunturi, actiunile HP la bursa au scazut cu 20%. In perioada (scurta de altfel) in care el a condus destinele companiei, actiunile HP au scazut cu 40%.
Acum fiti atenti: pentru “performantele” obtinute, a primi un bonus de despartire de 7,2 milioane de USD. Asta dupa ce la angajare a primit 4 milioane USD bonus de instalare, inca 4,6 milioane USD suma de cheltuit cu relocarea, si un salariu de 1,2 milioane USD / an.
Pe scurt: in 10 luni, compania a pierdut aproximativ 35 miliarde USD din capitalizarea la bursa, insa el a incasat cel putin 17 milioane USD.


Carol Bartz a fost numita CEO la Yahoo! (messengerul cu aspiratii de google) la inceputul lui 2009. Dupa un an (in care a reusit sa concedieze 1600 oameni), a fost numita “cel mai supra-platit CEO din lume”*1, castigand aproximativ 47 milioane $ in primul an. Carol a fost numita CEO la Yahoo dupa ce fostul executiv a respins oferta lui Microsoft de achizitonare la 46 miliarde USD. Dupa doi ani si jumatate sub condurecea lui Bartz, Yahoo mai valoareaza aproximativ 30% din suma avansata de Microsoft. Cu toate astea, d-na CEO a mai primit 10 milioane USD drept “cadou de despartire”


Nu vi se par putin disproportionate sumele acestea? vorbim de o gramada de bani platiti unor oameni care in mod clar nu au facut performante notabile, ba chiar mai mult, au adus niste companii intr-o stare mult mai precara decat le-au gasit cand s-au angajat (cel putin judecand dupa aparentele pietelor).
Poate ca ar trebui ca fiecare CEO al companiilor listate la bursa sa fie platiti cu salariul mediu din compania respectiva, si sa aibe ca si unic mecanism de suplimentare a veniturilor procent din cresterea veniturilor/profiturilor companiei de la an la an (stock options, produse derivate, etc.). Atunci sa vedeti motivare si incentivare pentru Executivi!

*1 La polul opus s-a aflat un CEO celebru, care timp de 12 ani a fost platit cu un salariu de 1 USD / an. Culmea este ca acest CEO a determinat o evolutie spectaculoasa a companiei sale (devenind una dintre cele mai mari 10 companii din lume), si a reusit sa influenteze viata a zeci de milioane de oameni care folosesc produsele create de aceasta. Si nu, nu a fost concediat de board...

vineri, 14 octombrie 2011

Despre Sportivii din Corporatii

E o deosebire mare intre sportivii de top si bravii nostrii Executivi. Ma intreb oare de ce majoritatea oamenilor admira intr-un mod sincer pe sportivi ca si Novak Djokivici, Lionel Messi, Ronnie O’Sullivan, Vitali Klitscho, Usain Bolt, Ian Thorpe, Kobe Bryant, si altii, insa cand se gandesc la Manageri/Executivi din Corporatii, Banci sau organisme similare, nutresc o oarecare invidie, poate chiar un oarecare dispret…
Pana la urma discutam, in ambele cazuri, despre niste oameni care castiga o gramada de bani, mai multi decat le-ar trebui pentru a duce o viata indestulata. Si unii si altii sunt performanti in domeniul lor de activitate, si si-au demonstrat maiestria in majoritatea ocaziilor.
De ce oare avem sentimente diferite (pe undeva chiar opuse) si nu apreciem efortul si realizarile “executivilor de nivel C” la fel cum o facem pentru sportivi? Sa incercam niste raspunsuri:
-         Motivatia. Sportivii fac ceea ce fac din pasiune. fara o pasiune mistuitoare nu ar putea sa exerseze o miscare sau o lovitura de zeci de mii de ori pana cand ajung sa o faca bine. Si apoi sa o ia de la inceput pentru a obtine o milisecunda in plus. Banii vin abia ulterior (exclusiv success fee, sau bonus de performanta), insa obiectivul unui sportiv este sa devina cat mai bun/cel mai bun din oras, judet, tara, regiune si apoi in lume. Directorii nostrii isi fac activitatea condusi de o pasiune pentru bani. ASa cum sportivii se lupta cu milisecundele sau kilometrii, managerii cauta fara oboseala motive si justificari pentru a obtine mai multi bani, luna de luna si an de an. Obiectivul lor este sa detina proprietati, conturi la banci, recunostinta si admiratie de la semenii lor (atentie, nu de la oameni obisnuiti, ci de la alti manageri care nu pot atinge rezultate similare).
-        Domeniul de activitate. Sportivii se axeaza in general pe un singur sport, pe care-l practica de la 6 ani pana la 30-40 ani. Pariaza totul pe o singura carte. Daca la mijlocul perioadei isi dau seama ca nu pot atinge nivelul de performanta dorit, nu au optiunea de a incerca alt ceva. Cu managerii, lucrurile stau altfel – e complet natural ca un manager sa-si schimbe domeniul de activitate la fiecare 3-4 ani. Azi la o companie de medicamente, maine la o fabrica de ambalaje, apoi la o retea de retail si la o fabrica de profile metalice.
-        Asumarea meritelor. Mai ales la sporturile individuale, e destul de clar cine se face vinovat de victorii si de infrangeri. In cazul directorilor, orice proiect nerealizat poate atrage raspunderea finala din partea unor nefeciti care au executat niste ordine proaste. Sau orice sclipire de inspiratie din partea vreunui “invizibil” de la tehnic/vanzari il poate propulsa pe manager pe noi culmi de bonusare si incentivare
-        Alternative. Un sportiv (mai ales in anumite sporturi) isi poate rata intreaga cariera intr-o clipa de neatentie. Un picior rupt, un umar dislocat sau o mana fracturata poate insemna finalul carierei sale. O infrangere rusinoasa poate insemna sfarsitul carierei pentru un boxer sau ciclist. Un manager, cand vede ca lucrurile au luat-o pe o panta descendenta (iar acesta va vedea intotdeauna acest lucru inaintea altora) va incepe sa-si pregateasca o “mutare strategica” intr-o alta organizatie. Pe parcursul cautarilor va porni generatorul de aburi pentru a amagi potentialul angajator, pentru a-si supra-evalua realizarile si momentum-ul companiei din care face parte. Va justifica intentia de plecare prin “cautarea unei noi provocari” (sa scape din rahatul in care era bagat) intr-un mediu mai challenging (mai bine platit)
Ati observat pana acum ca un executiv pe masura ce urca pe ierarhia imbogatitilor renunta la timidele incercari de a practica vreun sport (De echipa sau individual)? Si odata ajuns in top (undeva unde e foarte mandru de el) s-a terminat si cu sporturile. 

P.S. NU, Golf-ul nu e un sport. E o pierdere de vreme pentru niste geriatrici plini de colesterol carora li s-a mulat scaunul din birou pe coloana vertebrala; si o posibilitate de a-si etala noile masini, ceasuri si haine cu preturi absurde.
BTW - sunt si eu un manager (poate mediocru). Sunt responsabil direct pentru 10 oameni, alaturi de care ma simt foarte bine in fiecare zi, facand ceea ce ne place. Era o perioada (e drept - foarte scurta) in care imi doream si eu sa ajung sa castig 200.000 EUR / an aplicand cu succes proceduri si tehnici manageriale. Ma bucur ca am inteles la timp ca acest lucru inseamna sa sacrific ceea ce am acum, si ca mi-a trecut repede.

vineri, 7 octombrie 2011

Primul post

Salutare,

desi lucrez in domeniul IT de vreo 15 ani, si in activitatea desfasurata ma straduiesc sa fiu mereu la curent cu noile tendinte (performantele companiei la care lucrez depind in mare masura de asta), in viata personala sunt un tip mai degraba conservator. Zic asta pentru ca nu am cont de facebook, pe linkedin nu am aparut decat in urma cu 6 luni (si atunci dintr-o necesitate legata de job), am un telefon vechi de vreo 2-3 ani (nu vreau sa aud de iPhone/iPad si alte dracii), iar acesta este primul blog pe care voi incerca sa-l actualizez cu postari noi, in limita timpului si a inspiratiei.

Nu vreau sa vorbesc despre tehnologii IT, cat mai degraba despre viata intr-o companie din domeniul asta, si evolutia unui om implicat intr-o astfel de organizatie. Pe parcursul celor 15 ani am cunoscut oameni care mi-au lasat o impresie puternica, unii de la care am avut de invatat multe lucruri, si sunt fericit sa spun ca sunt inca coleg cu multi dintre ei.

Desi in momentul de fata sunt intr-o pozitie din care as putea (ar trebui) sa judec (evaluez) alti oameni, prin acest blog incerc sa dau altora posibilitatea de a ma evalua pe mine.
Mai e si un sentiment de a incerca sa dai inapoi comunitatii o particica din ce ai primit, pentru a te forma ca si personalitate.